Decaderea eternului feminin

Sila, asta este cuvantul , care desi josnic a ajuns sa ma domine.Dupa o seara de "petrecere" in stil MISA caci numai acolo se admite cu draga inima copularea in grup, seara pe care mi-am petrecut-o bineinteles ca simplu privitori alaturi de alti privitori la fel de inmarmuriti ca si mine.Incep sa ma intreb daca ne indreptam undeva, daca mai exista vreo sansa pentru cele cateva fiinte inapoiate, din epoca victoriana, ce nu imbratiseaza acesta era a ceea ce se numeste "free love".Acesta este un concept care imi scapa in mod normal : ce este free in a nu avea demnitate?ce este free in a fi o marfa aruncata de bunavoie pe caldaram?
Imi este greu sa spun ca sunt femeie, de ce sa vorbim despre eternul feminin cu gratia sa, cand "el" s-a trasformat intr-o amanta blazata, ce accepta sa -si ridice fustele in cap fara macar sa fie rugata.
Toate aceste transformari negative, determina noi mutatii comportamentale de ambe parti, si incepe sa se ridice intrebarea : " oare cine este vinovat"? Vanatorul sau prada, mult prea usoara?
Practic unele ar numi-o invidie, frustrare si blazare...nu nu este decat reactia fireasca a unei femei ingrozite,Ingrozita ca mutatiile deja s-au produs si nu mai poti cere indurare si greu mai poti obtine respect cand din 5 femei, 3 sunt usoare...nu mai poti cere nimic, poti doar spera ca individuslismul tau pur te va aduce undeva , in fata turmei...
Nu pot sa nu ma intreb pe final: cine va invata dragi femei sa faceti asta?

Tu silecio...

Como quien tira de una cuerda que se rompera, tirar, tirar, tirar, tirar, tirar... Como sin darse cuenta rozar un poco mas, los ojos aun cerrados para no afrontar que el aire es de cristal, que puede estallar, que aunque parezca extraño, te quiero devorar.
Que el aire es de cristal, que puede estallar, que aunque parezca extraño, te quiero devorar.
En una esquina de su boca se dejó estrellar, como la ola que se entrega a la roca, perdida en el abismo de unas manos sin final, tan grandes que abrazaban todo su planeta.
Ahora no estas aqui, ahora no estoy aqui, pero el silencio es la mas elocuente forma de mentir.
Ahora no estas aqui, ahora no estoy aqui, pero el silencio es la mas elocuente forma de mentir.
En tu silencio habita el mio y en alguna parte de mi cuerpo habitó un trozo de tu olor, en tu silencio habita el mio y en alguna parte de mis ojos habitó un trozo de dolor.
Ahora estas aqui, ahora estoy aqui, abrazame para que piense alguna vez en ti. Ahora estas aqui, ahora estoy aqui, abrazame para que piense alguna vez en ti. En tu silencio habita el mio y en alguna parte de mi cuerpo habitó un trozo de tu olor, en tu silencio habita el mio y en alguna parte de mis ojos habitó un trozo de dolor.
En tu siilencio habita el mio y en alguna parte de mi cuerpo habitó un trozo de tu olor, en tu silencio habita el mio y en alguna parte de mis ojos habitó un trozo de dolor.
Que el aire es de cristal, que puede estallar, que aunque mis labios no hablen, te quiero devorar.

Ganduri vesele de toamna tarzie

Zilele astea hoinaresc...nu la propriu, desi poate ca si aici asa avea un pic de dreptate pentru ca pe acasa rar ma acicuez, nu pentru ca nu mi-ar placea dar trebuie sa reusesc sa onorez invitatiile cumva.
Hoinaresc simplu la nivel mental si ma gandesc sa adun toate picaturile de ploaie care s-au scurs in ultima vreme, sa le transform din ploaie sarata in ceva vesel, sa dau putina culoare peisajului care a devenit dintr- o data numai goana , asteptare si instabilitate.In mod normal ar fi momentul ca depresia sa-si impregneze amprenta, momentul pentru la La Mome sa iasa din cutiutele de muzica si sa dea sens starilor de ludic, traversare a celor mai ciudate grele momente , insotite de aerul vechi si apasator al trecutului.Dar nu, ceva in tot acest peisaj e vesel, ceva imi spune ca va urma si ca tot ce pare acum pierzanie este doar un inceput de crestere spre fericire si viata.Si pana la urma de ce sa alungam tristea ce se instaleaza in mod natural, cand este parte din noi si din viata, de ce sa incercam sa parem purernici mereu daca ne simtitm vulnerabili.M-am hotarat ca nu am sa mai joc roluri..ma oboseste foarte tare si aplauzele de multe ori intarzie sa apara, multe nici nu- mi sad bine pana la urma si nu fac decat sa ma indeperteze de esenta.
Am incetat sa cred in clisee de tipoul" viata e o scena", ei bine,nu este , nu esti obligat sa joci un rol, nici pe al tau , nici pe al altuia, singura datorie pe care o ai este sa-ti fii fidel tie in primul rand, este prima trasatura ce contureaza personalitatea.Daca toti am incerca sa fim altceva decat suntem, nu am mai fi atat de diferiti, nu am mai exista si nici nu s-ar mai suda acealeasi legaturi.Imi este greu sa inteleg de ce fiecare incerca sa para interesant, diferit si mult superior to the outside world?Care este beneficiul final?Inca ma intreb, dar mai am timp sa gasesc raspunsuri.
Atunci cand ajungi sa te intrebi cine esti si de unde ai pornit nu mai este loc pentru imaginatie, este momentul pentru o interventie rapida si directa pe cord deschis, de cautare si regasire a celui pe care credeai ca-l stapanesti si cunosti.
Am citit candva un articol despre divortul de lucruri si obiceiuri ce nu-ti priiesc si nici nu-ti fac cinste.Cred ca momentan am mai multe procese pe rol si unele se pare sa se soldeaza cu ignoranta si dezlipire totala, daca stam sa ne gandim la soarta catorva carti vechi, a unui ceas de mana anost si total inutil si a catorva alte lucruri ce populau universul verde-ciclamen al camerei mele.
Unele lucruri au ramas si altele se schimba, inca ma intreb si inca nu stiu sigur daca am regasit pe cine cautam, mai este loc si maine...dar hoinarind asa..maine ce o sa se mai intample?

Discutie cu un pitic

Azi mi-a trecut prin minte sa te intreb ceva...de ce suntem asa cum suntem?

Bineinteles ca ai sa fii morocanos si ai sa raspuzi ceva..de tipul vesnic si incepand cu "IATA!".Sau ai sa -ti largesti categoria de raspunsuri, oricum sunt decisa esti un pitic morocanos, cu manifestari ciudate si evidentiate partial.Asta numai si numai la o prima analiza.Daca ma gandesc mai bine cred ca exagerez putin, dar se incadreza cu toate reactiile pe care le-ai avut si le-ai determinat adversarului ,pana acum.Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca asta determini tututor adversarilor , fie ei feminini sau masculini, pentru ca asta este piticul din viata noastra.ne spune lucruri rar, dar atunci cand vorbeste ar vrea sa-l ascultam si sa ne comportam ca si cand l-am auzit de prima ora...zau ca nu-l inteleg aproape niciodata...
Daca toate raspunsurile sale incep cu iata, printr-o simpla analiza am sa trag concluzia ca formuleaza opinii sau ca a descoperit ceva ce eu nu si de aici o intreaga gama de teorii

Si pana la urma de ce ma obosesc...pitic morocanos si comun!

Falling into...

Astazi m-am gandit foarte mult la notiunea englezului "falling into that cathegory"...si am stat si m-am intrebat, cum poti sa cazi intr-o anumita categorie? Ce caracteristici trebuie sa ai ca sa devii gaza lenesa sau planta fara personalitate?Cine poate sa defineasca sub ce categorie ne incadram sufletul...sau oare sufletul..does not fall under any cathegory?weirdo!Si ma intorc din nou de unde am plecat si ratacesc vesela si aiurita prin lumea gandurilor, cred ca inca imi caut o categorie, incerc sa ma incadrez si eu pe mine asa cum de mult ori am incadrat eu pe altii...si daca am facut-o sub ce criterii subiective, ne lasam purtati spre acest drum, intunecat caci nu exista nici macar un felinar care sa iti lumineze calea, singura lumina vine din noi insine si din capacitatea de a distinge si a ne forta sa nu judecam...dar daca nu judec nu gandesc?!Dar judec pentru ca toti o facem la un moment dat, si stabilim categorii individuale, mici cutiute cu oameni, in care ii luam ca pe un desen animat, un pitic, ce da din picioare se impotriveste si inevitabil ajunge in cutia mea, sau a ta cu oameni.Cred cu tarie acum ca s-a strecurat o gresala pe undeva, in expresia asta si in mecanismele mintii mele, trebuie intervenit rapid cu radiera!Si ma mai plimb asa o ora doua, gandidu-ma la nemurirea sufletului si la modalitatea in care cadem intr-o anumita categorie...promit sa nu mai incadrez!

Pe strada aceea...

De zile intregi trec pe strada asta…stiu cand am ajuns aici..dar nu stiu cum sa ies.Si merg si ma uit in jur.Uneori ploua, o ploaie calda, dar trista si sarata, alteori e soare…dar zilele se succed mereu aceleasi.Este strada pe care nu se intampla nimic…strada pe care nimeni nu vede, nu aude, doar trec si merg si ei.Mii de ochi, mii de priviri..toate inteleg…simt ca toti stiu, dar nici unul nu vorbeste.Nici eu nu vorbesc pentru ca si eu ii inteleg..daca am rupe tacearea…poate ca ne-am dispersa in milioane de particule care s-ar inalta spre cer si poate ca am gasi drumul inapoi de unde am venit…dar nu putem nici unul si mergem…

Pe strada asta nimeni nu zambeste, aici nimeni nu mai cunoaste ceea ce cunostea poate , inainte…inainte sa vina aici, este doar trecere si tacere.

Ieri am ajuns la o intersectie...m-am uitat speriata pe indicatorul, suspendat, avida sa ies sa merg pe alta strada...si pe el scria cu litere mari rosii, vesele Strada Sperantei.Pentru o clipa inima mi s-a oprit...am simtit un suflu de undeva din mine si m-am gandit ca asta e momentul, acum voi rupe tacerea...voi pleca de aici.La colt un politist, nici trist, nici vesel, nici om , nici fiara...ma priveste lung.As vrea sa trec...dar ma opreste si ma intreaba sec : « Aveti permis de trecere ? »...

« Pai nu am...l-am uitat...la el... »

“ Reveniti cu permisul atunci…”

Asa cu doar cateva cuvinte ma trimite inapoi sa umblu in lung si-n lat pe strada pe care nimeni nu spune nimic, pe care zilele sunt mereu acealeasi,strada pe care toti trec in lung si-n lat…toti oamenii fara permis de trecere…

A inceput din nou sa ploua …sarat…ma arde…pe obraji..pe fata…si merg…de ce mi-a luat permisul de trecere….De ce?