Ti s-a intamplat vreodata sa nu mai poti simti?Nimic, chiar nimic afara de pura indiferenta fata de tot , de toti, chiar si de cei dragi.Sa faci totul mecanic , ca si cand asta ar trebui sa faci si orice reteta ai incerca, pentru a redeveni uman, tot nu iese.
Mie nu imi mai iese, nu mai pot si nu simt, ceea ca ma sperie mai tare decat daca as simti prea mult si covarsitor.Mi s-a intamplat si asta si a fost precum un accident de trafic sentimental, care m-a lasat usor schilodita, insa am trait si am fost multumita cu asta.Dupa un timp m-am trezit din paralizie si am inceput incet cu amintiri frumoase, nisip si Vama, cuvinte, viata, dimineti pierdute, in timp ce te uiti la Salvatore cum doarme ( singurul moment cand as vrea sa ma uit la el, anyway, in rest ramanem dusmani de moarte, so girls don't get the hopes up).
Dar, acum toate acestea au disparut, nu mai simt nici ploaie, nici frig, nici rasete, si as vrea ca mastile sa cada si sa pot din nou sa fiu nebuna:).
Nici toti aburii Absolut nu au efect, e la fel, identic, azi cu ieri si cu maine.Mai grav este ca nu duc lipsa de planuri, insa nu regasesc entuziasmul , nimic nu se intampla, pe dinauntru aceeasi liniste.
Mecanica pura,pot face orice in acesta forma si mi-e frica ca acest robotel sa nu puna stapanire si sa nu ajung " sa mimez fericirea".Pasiunea nu se poate mima si nici nu se poate gasi, random, ceea ce ma lasa din nou in acelasi numb state, nothing comes, all goes.
Totusi nu ma las si incerc sa fac tot ce faceam inainte, insa nu finctioneaza deloc, nu trezeste sentimentul, dorinta, pasiunea de nestavilit, tumult, durere, cadere libera, furie necontrolata.Toata..sentimente total straine, probabil li se intampla altora, mie...nu.
A trecut o saptamana si eu tot numb!F..k!
Mie nu imi mai iese, nu mai pot si nu simt, ceea ca ma sperie mai tare decat daca as simti prea mult si covarsitor.Mi s-a intamplat si asta si a fost precum un accident de trafic sentimental, care m-a lasat usor schilodita, insa am trait si am fost multumita cu asta.Dupa un timp m-am trezit din paralizie si am inceput incet cu amintiri frumoase, nisip si Vama, cuvinte, viata, dimineti pierdute, in timp ce te uiti la Salvatore cum doarme ( singurul moment cand as vrea sa ma uit la el, anyway, in rest ramanem dusmani de moarte, so girls don't get the hopes up).
Dar, acum toate acestea au disparut, nu mai simt nici ploaie, nici frig, nici rasete, si as vrea ca mastile sa cada si sa pot din nou sa fiu nebuna:).
Nici toti aburii Absolut nu au efect, e la fel, identic, azi cu ieri si cu maine.Mai grav este ca nu duc lipsa de planuri, insa nu regasesc entuziasmul , nimic nu se intampla, pe dinauntru aceeasi liniste.
Mecanica pura,pot face orice in acesta forma si mi-e frica ca acest robotel sa nu puna stapanire si sa nu ajung " sa mimez fericirea".Pasiunea nu se poate mima si nici nu se poate gasi, random, ceea ce ma lasa din nou in acelasi numb state, nothing comes, all goes.
Totusi nu ma las si incerc sa fac tot ce faceam inainte, insa nu finctioneaza deloc, nu trezeste sentimentul, dorinta, pasiunea de nestavilit, tumult, durere, cadere libera, furie necontrolata.Toata..sentimente total straine, probabil li se intampla altora, mie...nu.
A trecut o saptamana si eu tot numb!F..k!
2 comentarii:
e tare ciudat sa spui ca nu mai simti nimic, sa crezi intr-adevar asta, cand din randurile astea se desprinde tocmai contrariul. poate simti ca nimic nu mai este genuine, ca nimic nu te bucura, dar asta e tot simtire. daca vrei, cealalta partea a monedei. mult mai profunda si mai intensa din punctul meu de vedere. in cazul meu sfaturile de genul "uita!" sau "lasa timpul sa-ti niveleze asperitatile sufletului" nu au functionat in sensul in care mi-au fost ele spuse. din contra. am avut tendinta sa-mi consider durerea unica, proprie si imposibil de repetat sau de regasit in altcineva. complet gresit. avem un fond sufletesc aproape comun. ne transformam toti la un momentdat intr o cola de hartie plina de doruri, regrete si suferinte. si e normal. ne-am pierdut(iar) reperele, coordonatele unei vieti multumitoare. e tare ciudat cand nu realizam cat de bine ne e la un momentdat. cum nu realizam ca ieri a fost mai bine ca astazi, dar ca astazi ar putea fi mai bine ca maine si din motivul asta sa incercam macar sa ne bucuram de azi.
dupa numeroase esecuri am inceput sa ma gandesc serios la rolul meu aici. la scopuri. mi-am dat seama ca raspuns multumitor nu exista, dar am mai aflat ceva. ca simplul fapt de a duce corpul asta pana la destinatie e destul. uneori il resimt ca fiind prea mult. daca ai o bicileta, e bine sa inveti sa mergi pe ea. daca o tarasti pur si simplu dupa tine va fi ingrozitor de greu. asa ca mi-am propus sa invat sa merg pe bicileta. nu pare sa fie greu si stiu din intelepciunea populara ca, odata ce ai invatat, nu vei mai uita niciodata.
stiu ca nu e satisfacatoare concluzia asta, dar este un inceput sau ceva cu care(cacofonia mi s-a parut inevitabila) poti continua o vreme.
se poate intampla sa nu fi parte a acestui puzzle, sa nu te potrivesti in cootdonatele lumii in care traiesti, dar nu cred ca e cazul tau. pun pariu ca nu odata ti-ai insusit locul sub soare si ai trait extrem de intens experienta de a fi "aici si acum".
accidentele pe autostrada sentimentala se intampla tot timpul :)
poate ca sunt menite sa ni se intample. ni se ofera astfel ragaz, timp de meditatie. ar trebuit sa esuez si eu pentru a mi da seama cate momente am pierdut fara sa o tin de mana, fara sa o sarut sau sa i spun te iubesc, chiar cu riscul de deposeda de continut cuvintele astea. regret acum momentele in care eram impreuna si ne pierdeam timpul unul langa celalalt, cu toate ca aveam la indemana tot. dar tot. lucrurile nu merg de la sine. trebuie sa muncesti mult, sa oferi tot si sa speri ca vei primi acelasi lucru.
daca pleci fara carburant suficient, fara faruri si fara centura de siguranta nu trebuie sa fii surprins daca te vei opri cu mult inainte de destinatie.
as vrea sa ti spune ce anume iti poate oferi siguranta, sau ce te poate pune pe picioare, dar nu stiu. imi cunosc propriile derapaje si stiu ca singurul lucru pe care voiam sa l fac era sa fug cat mai departe de tot. si eu am avut impresia ca am investit tot intr o directie. cand am dat gres, mi-am spus ca toate ouale au fost in acelasi cos si nu mai am cum sa dau timpul inapoi sau sa merg la piedra sa uit tot. acum imi dau seama ca nici nu mi-ar fi priit. trebuia sa am senzatia nimicului. sa simt rusinea si sa mi asum pana la capat propriile greseli.
in cazul tau a ramas nimic, daca mi permiti exprimarea asta. ar fi putut ramane un gol imens, care doare al dracu de tare. foaia alba e menita sa fie umpluta, si daca asta esti, atunci cuvintele se vor asterne in mare parte singure. poate de data asta vei corecta atunci cand ele nu vor face sens si vei munci mai mult in gasirea metaforelor.
Cred ca nu am privit lucrurile din acesta perspectiva,m-am gandit ca daca nu simt nimic, sau cel putin nu vad intensitatea atunci nu exist. Dar pe de alta parte eu exist, respir in fiecare zi si car povara trupului dupa mine,ai spus bine ca o tarasc.Nu mai vreau sa tarasc, vreau sa devina un scop si sa o fac cu placere, vreau sa fiu aici, nu acolo.Stiu ca voi regreta toate clipele in care nu le-am spus pritenilor ce simt, in care nu am desenat forme si contururi pe pielea bronzata si ca am lasat trecutul sa ma trasnforme in "road kill".
Intodeauna am simti ca "traiesc", cred ca de fapot acel numbness a intervenit ca o consecinta al unui trai intens sau al unei iubire carea parjolit, a distrus si nu e niciodata acesta rolul ei.Important cred ca e sa pastrez frumosul, dorul,atingerea,clipa...asta trebuie sa invat si probabil ca asta va fi "bicicleta" mea.
Eu nu pot spune ca am pierdut atunci, doar ca am dat totul, l-am absorbit cu totul, era precum al doilea rand de piele, ceva ce nu poti evita.
De fapt poti trai fara oricine, doar ca alegi voluntar sa nu o faci!
Imi dorec mult sa umplu pagina altfel, sa invat figuri noi de stil, sa conduc eu bicicleta nu ea pe mine.
Ohh look at that I'm actually hopeful:)
Trimiteți un comentariu