Daca m-ai fi intrebat mai demult as fi spus, ca nu mai stiu, ca am uitat cum este sa fii fericit, fara sa poti spune de ce. In general oamenii tin sa atribuie automat fericirea in viata cuiva asocind-o cu un job sau cu o persoana noua, veche, cu implinirea pe un anumte plan. Guess what? In cazul meu nimic nu s-a modificat, dar a avut loc o trasformare automata, venita din soare, zambete, viata, totul in general si nimic particular.Un numar de elemente care m-a facut sa arunc pe ferestra acel sambure, ce ma bantuie, in noptile in care tiogarile par infinite la fel ca si aburii absolutieni, cand ai senzatia ca lucrurile nu se sfarsesc, sau cel putin nu in bine si cand eviti sa te vezi pe tine de teama ca o sa te doara atata de tare, incat nu vei vrea sa te recunosti.
Dar cumulul exista, privirea e inca acolo, momentul in care ti-ai dorit mai mult, in care ti-ai dat seama ca simti si vibrezi si existi acum si aici.Nu mai caut cheia universala a fericirii, doar pe cea particulara, a mea si a simtirilor mele, pe care se pare ca numai eu o pot controla.
Nu caut raspunsuri la intrebarile care ma batuie, ci le las sa domnesca , e un " sprit de vara", de data asta in timpul verii, este pritenie ( o daaa si maine vii, am visat la asta , you know!!!), implinirea ca i-ai gasit pe cei pe care ii vrei langa tine si ca stii care este rolul fiecaruia in viata ta, ca stii unde te duci.
Mai tare decat toate imi place acesta lene metafizica, lenea adanca care refuza sa gandesca, refuza sa faca orice altceva in afara de a fi in perfecta comoditate, de a se adula si perpetua.Atat, e lenea de vara, si am intrat cu trup si suflet in mrejele ei.
Ca sa fiu cat mai concisa e simplu: just chillin , si stiti ce it feels like magic!
PS: Cred ca niciodata nu mi s-a parut mai aprope de mine postul asta (Bff u know) :"Take chances, make mistakes, if it's something you'll regret in the morning...sleep late!
Si exact asta am sa fac.Am zis!
Un comentariu:
astazi am dormit mult de tot. nu-mi sta in fire, dar am avut liber. speram sa citesc ceva aici. am citit...dar cred ca nu voi fi un instrument bun astazi. nu mai e cafea, si cafeaua de la 5 dupa-amiaza e cea mai buna :)
mintea mea e cloggy. perindata ca o obsesie de naum zilele astea... nu stiu cum, mi-au ramas in minte cuvintele astea 'mi-ar placea sa-ti scriu despre marea lupta care se da intre constient si musa, maladie si libertate'. eu doar stau in pat. admir depresia. o recunosc si rad meschin, da, citisem despre ea si da, habar nu am cum sa o imblanzesc, cum sa o supun ritualului spalarii. zambesc lent, in ritmul zilelor astora...foarte triste. cu multe evenimente, toate triste sau cel putin umbrite de tristete si suferinta. un singur eveniment poate schimba viata ta cu 180 de grade. pe toate planurile. se duc dracu toti pilonii.
mai demult, cand fumam des, venea un moment in care ma detasam de rasul celorlalti si vedeam, realmente, cum ma retrag in mine. daca in mindfulness descoperisem un loc al meu destul de luminos, cu tente de pictura kitsch, atunci vedeam un soi de turn, cu scari ce coborau geometric spre un loc intunecat, iar eu incepeam sa le cobor scara cu scara, metodic, precis. vedeam tot in jurul meu, dar corpul imi era inchis in coborare. cred ca afisam un zambet rece atunci. imi era bine. acum nu sunt nicaieri. inainte ma intrebam daca un om poate fi judecat intre bine si rau... totul e hazard insa. ma intreb acum daca intre doua locuri, unul kitsch si altul geometric, ma pot plasa pe mine, ca sa chestionez apoi nevoia localizarii. dar mintea mi-a devenit lanoasa, asa ca ma reconfortez cu cinica mea indeletnicire de a documenta fiecare zi de depresie, si imi fac poza pentru ziua de azi.
imi e confortabil sa vorbesc putin si vag despre ce ma doare. ma amuz imaginadu-mi-te(sper ca am scris corect:)) citind si incapacitatea ta de a intui catre ce se intreapta textul asta. si incapacitatea mea de a intui incotro... nu e amuzant, nu?
simt nevoia sa ma joc cu calendarul. sa-l dau putin inainte, sau putin inapoi. sa ma prinda in zilele mele ludice(asemanatoare cu ziua ta de azi), sa-mi zambesc singur (suna mai aiurea decat se simte), sa-mi indeplinesc ritualul (sa ma duc intr-un loc extrem de linistit din bucuresti, unde am descoperit in primul an de fac o portita, realmente minuscula, despre care nici acum nu stiu la ce serveste…si sa fumez acolo, cu ochii pironiti pe ea si cu gandul gol :) nu ti pot spune unde e locul! :D. cred ca de maine voi inchide telefonul. presimt o perioada de vesti proaste... ca un copil caruia lumea nu mai ii vorbeste si ii amutesc cuvintele si gesturile.
tre sa fumez o tigara neaparat.
am revenit... spuneam ca mintea mi-e lanoasa.
am primit de curand o veste nu tocmai placuta de la o prietena...
are probleme mari in cuplu...
parca iubirea e construita din cuvinte, pe care le arunci, apoi le retragi. si intre ele nu se simte nimic. nu ma intereseaza cat de mult ma apropii de adevar – doar am imaginea asta, a cuvintelor care alearga intre oameni, realitati de sine statatoare, care apoi se decontextualizeaza, nu mai sunt atasate de nici o fizionomie, cuvinte oferite si retrase. si o sexualitate fara cuvinte, stearpa, cuprinsa in post-imagini statice. but then... probabil suna fara sens. asa si este. ma gandesc ca uneori cuvintele ma tradeaza, se retrag singure si raman asa cum sunt acum, lucid, dar mut fata de mine. ca intr-o stare alterata de constiinta imi par stranii strazile si oamenii si imi vine sa ma opresc undeva pe trotuar, sa raman acolo pana sunt in stare sa imi povestesc drumul si sa calc. intelegi? a?
dar oamenii imi spun: eh, tu mereu cazi pe propriile picioare, o sa iti treaca imediat. stiu asta, insa nu e suficient. fuck, cat de mult te poti infantiliza in asisderea momente :)), nu vrei sa auzi truisme; mai bine gesturi cretine, sa apara careva noaptea cu o sticla de vin(ca nu toti sunt absolutisti :) si un cd cu muzica ce n-ai mai auzit-o si atat. spun lucruri stupide, dar nu vreau sa ma opresc... era o povestioara pe care am aflat-o intr-o astfel de noapte-gest. de fapt eram pus sa imi imaginez cum corpul meu e atasat la un aparat care inregistreaza toate trairile mele, absolut orice emotie ce ma strafulgera, iar la ceafa un pistol rece incarcat. care s-ar declansa daca as simti tristete profunda, melancolie, scarba, angoasa, regret. sa fac tot ce pot pentru a nu le simti. si cum functionam paradoxal, simteam raceala aia in ceafa si o angoasa incredibila – e aiurea cum incercarile de control, de a tine cu dintii de 'bine' te arunca in ceea ce eviti. ualp ame...nu sunt nefericit si pesimist din interior. ma lovesc rau de tot si fix in crestet evenimentele celorlalti. ma iau prin suprindere, ca nu pot fi tot timpul cu ei, si cu fiecare. asa ca nu ma simt las neincercand sa controlez ceea ce e acum in mine si in afara mea. ai vazut Noi, albinosul...? retragerea sub pres cand cineva iti citeste in cafea ca in jurul tau e doar moarte, pentru a te uita la imagini-prototip cu o plaja.
ai catalogat primele paragrafe ca depresivo-patetice? dar nici nu sti cine sunt si ce s-a intamplat. ori nu ai ajuns pana aici, ori risc sa primesc o misie ce acuza sindromul expus :))? aveam nevoie urgenta de un text frumos. cred ca l-am citit. yeah, sounds stupid. dar am ramas...uman, cu ceva cuvinte de aruncat in trairile altora.
ma duc dupa cafea. tremur...
asa...
am incepu sa functionez cu 2-3 cafele zilnic, multe tigari si promisiuni facute dimineata pentru seara, care variaza in functie de vreme. astazi mi-am promis ca voi iesi diseara cu bicicleta si ca voi hrani porumbeii. cred ca depresia mea a atins o faza acuta. uitasem cum e. asta pentru ca am intrat cu viteza pe banda "superficializarii" hihi
mi se pare atat de bizar sa-ti pierzi rutinele negandite ale fiecarei zile. sa te trezesti(atunci cand apuci sa dormi putin-nu e cazul astazi) cu un blank total si cu un corp greu, mult mai batran decat varsta lui biologica.
am tendinta uneori sa ies din mine si sa ma uit la ceea ce fac ca la un film. daca as vrea sa epatez, as spune ca ar iesi un film incredibil cu zilele astea, pe care realmente mi-ar placea sa-l vad :)
e aproape 18. am pierdut dimineata. offf
ador diminetile!(asta suna cam androgin :))
dar si povestea primelor ore e la fel.
intr-o dimineata perdelele imi filtrau o lumina portocaliu-nostalgica in camera, ma jucam ca un copil cu ea, imi ascundeam fata in perna si dupa aia ma miram ca lumina mai exista acolo, proiectata pe perete. mi s-a facut brusc pofta sa ascult ceva ce nu mai auzisem de foarte multa vreme, asa ca l-am lasat pe yorke sa imi cante i'm not here, this isn't happening... imaginile mi se pareau atat de frumoase, asa calme. imi aminteam de o chestie 'scrie cu liniste, nu cu inteligenta'. asa ca am zambit. dupa care mi-am mutat camera in bucatarie :), inregistrand fiecare miscare brusc constientizata, sunetul filtrului care incalzeste apa, al jumatatii de pliculet de zahar turnat in cafea, ma uitam cum se amesteca laptele in negrul cafelei.
in bucatarie fumez cu geamurile deschise. in dimineata aia mi se parea ca blocurile din fata sunt niste cutii de chibrituri si ma jucam imaginar cu ele, scoteam cate un sertaras si ma uitam inauntru, sa vad oamenii care isi beau la randul lor cafeaua, in tacere. vedeam cupluri rutinate care isi zambeau placid si fumam in liniste. ma bucur ca nu imi pierd imaginatia cand imi simt corpul greu :). apoi am facut un dus lung, si ma amuzam singur, intrebandu-ma daca in baile noastre suprapuse, si altcineva simte apa concentrata in acelasi loc de piele ca si mine.
...ce tampenii vorbesc. sunt way back cu treaba inca si azi mi-am luat liber... ieri voiam sa plec. azi vreau sa raman inchis in camera. nu imi pasa. ma intreb mereu: 'eu unde sunt in toate astea?' parca am revenit la adolescenta cu intrebari din astea care se insinueaza foarte autoritar si care nu-mi dau pace. de cateva zile am senzatia ca voi descoperi o solutie pentru a-mi cicatriza si decoji chestia aia pe care o simt in piept de multa vreme si careia nu i-am aflat numele. convietuieste cu mine si imi submineaza abilitatile analitice :))
dar nu-mi e frica de senzatiile astea de gol, de minte incalcita, de lentoare. stiu ca in cateva zile vor disparea(cu toate astea se strang deja cateva luni). asa mi se intampla intotdeauna. imi asfixiez frustrarile si asteniile in alcool sau in asa zise droguri. exista un timp limita pentru fiecare senzatie surda si oarecum astept surprins sa vad care va fi concluzia. sunt dependent de concluzii. imi aminteam de memento (am avut o perioada in care m-am uitat mult la filme. era amuzant: un prieten-actor se interesa mereu de evolutia personajului. eu de imagini si de cresterea ideii. nu ajungeam pe un teren comun aproape niciodata :))). unele 'adevaruri' sunt inscrise pe pielea mea, nu vor fi cumintite de o stare, de drumul asta sinuos pe care am apucat-o. pe celelalte le voi filtra, si in final tot o poveste coerenta va emerge si cu ea voi continua. sper! :)
dar cand am o stare din asta depresiva ma tenteaza uitarea. imi vine sa neg tot si sa cred in veridicitatea golului, a plictiselii. mi-e dor sa ma plictisesc. m-am apucat saptamana trecuta sa scotocesc prin scrierile mele, alea pe care le mai am; si uite asa am recitit scrisori, mailuri, nu stiu ce eseuri, piesa mea idioata de teatru :)). cred ca m-am reintors asa pana pe la 15-16 ani. asa ma bucuram sa imi redescopar micile obsesii constitutive, chestii gandite dupa ce citeam o carte sau stateam prin vreo cafenea - auto-suficient(acum nu mai imi pare atat de atractiva ideea :))), obsesia intervalului (incercarea de a te localiza intre spectator si situatie), a decorului mental discursiv etc etc. ma bucur ca am scris unele franturi, chiar daca unele imi par acum puerile si atat de departe de omul actual. mult mai sarac interior, bineinteles. am dat de o chestie scrisa pe marginea unei scrisori, nu stiu de e inventia mea sau o scriam de undeva - 'telefonul mut arata inutil de introspectiv'. nu-i asa ca suna a inceput de naratiune? :))))))))))))))
de ce ma amuz acum? sunt un barbat aproape analitic si aproape abstract. ce bine! femeile sunt vizual-afective. as fi fost un dezastru ca femeie :))
inca de pe atunci ma obseda comunicarea intre oameni. ma obsedeaza inca :)
consider ca 'ciocnirea' asta are ceva magic in ea. imi place sa trag cu urechea la discutiile oamenilor prin autobuz sau aiurea. trebuie sa nu-i vad. incerc sa-mi dau seama cum sunt imbracati, daca sunt singuri sau au pe cineva, daca au copii sau nepoti... mi se intampla uneori sa am dreptate :))
oricum neuronii mor, macar sa-i folosesc cumva. fie si in van, asa.
cu cata nonsalanta scriu. sau asa cred.
sunt putin speriat acum - colegii mei imi spuneau in facultate si chiar si acum(cand mi se pare mie ca am mai imblanzit the weirdo me) ca am o fizionomie rece din cauza ochilor mei, ca dau mereu senzatia ca nu am nevoie de nimeni in jur. si totusi ma bucur de fiecare data cand vorbesc cu cineva, sau citesc un mail scurt, dar sincer si inteligent. sau lung, sincer si inteligent. scriu... in linistea asta... si imi place acest demers de unfolding. imi place mult. e ca si cum as privi in oglinda. rezonez cu mine azi :)
cu toate astea nu e aproape nimic din mine aici. pentru ca randurile astea sunt ca un cantec de leagan, nepalpitante, iar viata mea este tocmai pe dos...
viata mea este tocmai pe dos...
Trimiteți un comentariu